Și au fost fericiți până când tuberculoza i-a despărțit

foto material

La ce vă gândiţi când auziţi „tuberculoză”? Ce anume ştiţi despre această boală? Cu ce o comparaţi? Sunt singura care se gândea, până nu demult, la o răceală? Care nu vedea în tuberculoză o boală mortală şi despre care era sigură că se tratează cu ceai cald, cu multă lămâie şi miere şi, eventual, ceva sirop de tuse? Da. „Până nu demult”, am scris, iar acest demult înseamnă cinci ani în urmă când am experimentat stingerea sub ochii mei a unui om pe care îl ştiam din vremea păpuşilor. Îmi pare rău, nu-i o poveste veselă. Dar e o poveste care, pe mine, m-a coborât de pe norişorul roz şi m-a făcut să înţeleg cât de importantă este grija de sine, cum o vizită la medic poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Drama prin care a trecut acea fată de doar 22 de ani la vremea aceea m-a şocat pentru tot restul vieţii. Atât de tare, încât acum, dacă aud pe cineva tuşind într-o încăpere, scanez uşa de ieşire şi dispar instant. Mi-e frică de aglomeraţii, spaţii închise, calc foarte rar fie şi în curtea unui spital, deşi tuberculoza, pe cât de contagioasă este ea, nu se transmite în aer liber. Bacilii ăia mici şi ai dracului de periculoşi nu supravieţuiesc în lumina soarelui, în spaţii aerisite sau în natură. Vin să identifice gazdele şi să le ruineze plămânii şi viaţă întreagă doar în mediul prielnic lor, asta însemnând spaţiu închis. Cu cât mai strâmt şi mai neaerisit, cu atât mai prielnic lor. Şi mai periculos nouă. Nouă celor care avem doar vina de a ignora mesajele pe care ni le trimite corpul, de a crede că o tuse înseamnă doar reacţia gâtului după îngheţată, ca o slăbire accentuată e binevenită sau ca transpiraţia noctura înseamnă doar oboseala, somn agitat sau prea multe trade în termometru.

La fel a crezut şi fata despre care vă povestesc. N-am permisiunea ei să-i scriu numele. Da, v-aţi prins, a supravieţuit, dar atât de mult s-a izolat după ce tuberculoza şi-a făcut culcuş în plămânii ei, încât i-am pierdut urma. Poate s-a inspirat din izolarea cu care a fost tratată imediat ce s-a aflat care-i cauza tusei ei de câteva săptămâni. Reţin ca toţi colegii ei de şcoala au refuzat să mai vină la cursuri, chiar şi după ce ea luase suficient tratament încât să fie considerată necontagioasa. Era, culmea, la o şcoală de asistente medicale atunci, unde se crede că oamenii pot avea o altă viziune asupra unui diagnostic medical. Ştiu că se plângea că nici măcar nu vor să se mai întâlnească cu ea să-i împrumute cursurile, nici să-i răspundă la telefon.

Îmi zicea că izolarea celor pe care îi considera prieteni au durut-o mai mult decât boala în sine. Zilnic, lua câte un pumn de medicamente, a stat internată parcă o veşnicie în spital, o durea tot corpul şi de multe ori uita cine este. Slăbise extrem de mult, avea privirea pierdută, s-a retras de la şcoală în anul acela, şi-a dat demisia de la muncă pentru că deveniseră imposibil de scuzat zilele în care nu putea face faţă jobului. Îmi amintesc că i-a fost crunt. Se închisese în casă, dormea zi lumina, plângea şi nu voia să primească pe nimeni. Iar „nimeni” erau atât de puţine persoane. Toată lumea o privea atunci pe Ana (să-i spunem așa) ca pe o ciumată.

Îmi şi ziceam în sinea-mi „Dumnezeule, tuberculoza e holeră? La naiba!”. Nu, nu e holeră. Este contagioasă, ce-i drept, insa numai într-un anumit stadiu. Din câte ştiu, odată tratamentul medicamentos început, boala este stabilizată şi nu o mai poţi răspândi în jurul tău. Te macină doar pe tine, până când îşi dă obştescul sfârşit. Uneori, poate veni la pachet cu obştescul sfârşit al gazdei, în cazurile tragice. Atunci când este vorba despre tuberculoza multidrog-rezistent. Acolo situaţia se complică grav, iar mortalitatea este ridicată. Foarte greu se poate învinge boala în acel stadiu, dar nu este imposibil. Implică şi mai multă medicaţie, şi mai lungă internare în spital, recuperarea se întinde pe ani sau pe toată viaţa, pentru că nenorocitul ăsta de bacil Koch lasa sechele. Susţinerea familiei este extrem de importantă, la fel de importantă ca şi medicaţia, cred eu. Ana a avut noroc de o familie care a încurajat-o permanent. Nu au luat niciodată în calcul, verbal cel puţin, că poate minţea lor o gândea, faptul că boala le-ar răpi copilul, sora, nepoata, prietena. Şi boala n-a învins!

În schimb, îmi amintesc că logodnicul ei de atunci n-a înţeles că o femeie pe care o alegi să-ţi fie soţie trebuie susţinută la bine şi la greu, în vreme de sănătate şi de boală, de sărăcie sau bogăţie sau cum era textul acela pe care toţi îl ascultam cu emoţie în timpul slujbelor de căsătorie. Pentru unii, acestea sunt vorbe goale. La fel au fost şi pentru fostul viitor soţ al Anei. A stat în preajma o perioadă, purtând mereu masca şi păstrând distanţă de minim 1 metru de ea, dar n-a durat mult până când a înţeles că-i mai bine să-şi vadă de viaţa lui singur şi nu a lor împreună. Abandonarea i-a adâncit suferinţa, a fost o sare pe rană, i-a dublat lacrimile. După trei ani, a înţeles că abandonarea a fost cel mai frumos cadou pe care i-l putea face el. A întâlnit pe altcineva. Şi este vindecată de tuberculoza şi fericită. În urmă cu vreun an, auzisem că este însărcinată, deci probabil că acum are deja un bebeluş în braţe.

Este unul dintre cazurile fericite, în care tuberculoza a lăsat doar cicatrici şi n-a răpit vieţi. Însă, citeam undeva că peste o mie de romani mor anual din cauza bolii. O MIE. Realizaţi asta? În anul 2018, o boală despre care mulţi încă mai credem că-i din preistorie este încă extrem de puternică. Iar România se afla pe primul loc în Uniunea Europeană la numărul de cazuri. Mi se pare revoltător.

Auzeam la ştiri nu demult că se dezbate o Lege a Tuberculozei. Este plimbata de pe o masă de politician pe alta, se răsfoieşte şi pararasfoieste, însă până acum încă se afla la stadiul de proiect. Nu este o lege prin care să fie eradicată tuberculoza, evident. Nu este o baghetă magică prin care să dispară bacilul Koch de pe planetă. Însă, legea prevede o serie de măsuri care să ajute pacientul cu tuberculoza, precum concediu plătit pe durata tratamentului – pentru că mulţi nu renunţa la locul de muncă, bolnavi fiind, din cauza lipsei banilor. Asta înseamnă nu doar agravarea stării proprii de sănătate, dar posibilitatea extrem de mare de răspândire a bolii şi celor din jur.  Legea Tuberculozei mai prevede suport de hrană pentru pacienţi, ceea ce mi se pare de foarte bun simţ. Am citit că tratamentul de tuberculoza e echivalentul chimioterapiei: rău, greață, vărsături, dureri insuportabile; iar la paciențîi cu MDR și XDR, efectele adverse provoacă surzenie pe viață, halucinații pe lângă celelalte efecte menționate mai devreme. Oameni amărâți, cei care rezistă cu greu la aceste efecte adverse și care sunt tentați să abandoneze tratamentul dur  în speranța că așa vor putea reveni la muncă pentru a aduce ceva venituri familiei lor, vor fi ajutați pe perioada tratamentului cu un suport financiar menit să îi ajute să cumpere mâncare.

Şi nu în ultimul rând, suport psihologic. Perioada de multe luni şi chiar doi ani, în cazul bolnavilor cu tuberculoza multidrog-rezistent este cruntă. Unii refuza să lupte, alţii vor să moară. Un psiholog care să poată mângâia sufletul acestor oameni este extrem de important. Poate scoate un om din ghearele morţii şi asta nu este doar o metaforă aiurea. Ana îmi spunea, după câteva luni de luptă cu TBC, că a ajuns să fie dependentă de întâlnirile de joi cu psihologul. Îl numea „îngerul meu”. Ea a avut norocul să-şi permită un înger, nu toţi bolnavii însă au asta. După zeci de ore de discuţii, a reuşit să vadă viaţa cu alţi ochi, să-şi dorească să lupte, să trăiască, să fie un exemplu pentru oricine trece prin asemenea coşmar. Îmi zicea că se simte mai puternică, mai importantă, mai luptătoare. „Îţi dai seama cu ce m-am luptat eu, Ioana? Boala asta omoară milioane de oameni în lume. Pe mine n-a reuşit. Dacă ea n-a putut, nimic nu va putea să-mi mai facă rău”, sunt vorbele pe care nu cred că le voi uita vreodată. Ana, nici atât.

Ah, n-am specificat. Să nu aveţi impresia că tuberculoza este „boala puşcăriaşilor” sau „a săracilor”. Ştiu că se vehiculează treaba asta. Nici vorbă. Ana despre care mi-am amintit eu este „de bani gata”, o altă expresie populară, folosită cu sens sau nu. A fost mereu un copil iubit şi răsfăţat, a avut tot ce şi-a dorit. Nici vorbă de lipsuri materiale. Şi, ce să vezi, tuberculoza n-a ţinut cont de asta. Cine se culca pe o ureche crezând că o „boală a săracilor” nu-l poate ajunge, pentru că el nu coboară din limuzină, se înşală amarnic. Însă ce puteţi face este să mergeţi la medic, indiferent care ar fi simptomele cu care va confruntaţi, nu neglijaţi sănătatea. Orice va scoate câtuşi de puţin din zona de confort, devine un motiv de mers la medic.

Iar dacă tuberculoza se întâmplă să-şi facă prezenţa în corpul unui apropiat, iubiti-l oricum. Eu aşa aş face. Abandonarea unui om bolnav este unul dintre cele mai crude şi egoiste lucruri de care este capabil un om. Sigur că intervine instinctul de supravieţuire, sunt de acord cu asta, dar sprijinul şi suportul emoţional oferit unui om deja îngenuncheat de o boală, pot să-i salveze viaţa. Asumaţi-vă cu curaj salvarea vieţii unui om, cu siguranţă în economia asta a Universului veţi primi un loc de onoare!

Sursa foto: www.theodysseyonline.com

About tinepasul 787 Articles
tinepasul.com este o publicatie independenta, care doreste sa aduca informatii proaspete, sa te tina la curent cu noile tendinte, si sa-ti faca cunostinta cu celebritatile in voga. tinepasul.com te conduce in lumea showbizului, a evenimentelor, si iti prezinta cele mai importante noutati din zona lifestyle. O publicatie, care vrea sa te incarce cu energie pozitiva, și vrea sa-ti arate că stirile pot fi si altfel. Un colt de creativitare care te indeamna sa privesti viata din alta perspectiva, si sa te bucuri de frumusețea lucrurilor simple.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*